În lumea prin care mă învârt eu, on şi offline zilele astea, circulă două subiecte: atentatul de la Paris şi urmările lui şi toate discuţiile mai mult sau mai puţin meta derivate şi moartea tristă a Oanei Livadariu, pe care nu am cunoscut-o, dar a cărei poveste m-a impresionat.

Mă rog,

şi ieri m-am dus pe la casa din Casa Jurnalistului, cu Mako, cu Vlad, Matei, Luiza, mă rog, fraieri dintr-ăştia. Şi stăteam pe acolo şi vorbeam cu Charlie, cu cutare, cu Elbec, cu bombe, cu hau-bau şi la un moment dat am ajuns la românei şi la părerismele lor despre situaţia din Paris, Islam şi etc, tot filmul ăsta de ni l-au explicat, pe rând, gânditorii contemporani, scriitori, d’ăştia: „Măcar noi ne dăm cu părerea aici, în bucătărie”, a zis numaiştiucare dintre bucătăricii ăştia cinstiţi. După aia am vorbit despre dacă s-ar putea produce un atentat în România, nu în sensul filosofic, cum ar zice scriitori români, în sensul practic, dacă ar fi posibil să sară bombe în metrou la Armata Poporului. Ne gândeam noi, aşa, ca la table. Şi din gând în gând şi din vorbă în vorbă le-am povestit despre acest soldat pe nume Laurenţiu Cotea, un dezertor înarmat cu un AKM, care, în anul 1996 a poc-poc niţică teroare la mine în cartier în Văcăreşti şi în tot Bucureştiul şi astfel a scris o pagină importantă din istoria poliţiei române, ca să mă exprim ca Cristoiu Ion. Şi ăştia, bucătăricii, zic: „Păi hai să-l republicăm!”. Nu mai ştiam dacă mai am textul, pozele, până la urmă le-am găsit, că textul original nu mai există pe internet. Materialul ăsta l-am scris în vara lui 2011, acum, cu siguranţă, nu l-aş mai scrie la fel, poate aş face chiar proziţă din el, scenerel, să facă regizoreii documentaruţ, dracu ştie. Dar, tocmai pentru că nu l-aş mai scrie la fel, îl republic aşa cum l-am scris atunci, ca să-i mai adaug layerul anilor trecuţi, mai stângaci, mai amuzant, mai puţin bogat, mai puţin eu şi o perspectivă mai restrânsă decât ar avea acum.

Oricum, asta este povestea, documentată în amănunt, a celui mai mare manhunt din istoria poliţiei române.

Poopyx!

Continue reading →